Ion Diaconescu, noii temniceri și tribunalul poporului

Ion Diaconescu

Am citit în Ziua de Cluj, cu interes nedisimulat, ştirea privind daunele de 18 milioane de euro solicitate de Ion Diaconescu, Preşedinte de Onoare al PNŢCD, Statului Român pentru anii de suferinţe din timpul regimului comunist. Nu am vrut să scriu la momentul respectiv despre acest eveniment întrucât am considerat şi consider legitime pretenţiile lui Ion Diaconescu, iar afirmarea acestora drept o dovadă a intrării României într-o normalitate îndelung clamată.

Aş fi scris cel mult câteva rânduri admirative referitoare la răbdarea – de care a dat dovadă Ion Diaconescu – de a cere, la 20 de ani după căderea comunismului, ceea ce trebuia să solicite acum 20 de ani. Şi aş fi scris până şi acele cuvinte laudative cu moderaţie pentru a nu fi catalogat drept părtinitor, dată fiind destinaţia celei mai mari părţi din suma solicitată drept daune: PNŢCD. Nu aş fi putut scrie prea multe fără lehamite sau supărare nici despre noua scoatere în afara legii a PNŢCD prin blocajul din justiţie, realitate prin prisma căreia am putea interpreta gestul lui Ion Diaconescu drept o ultimă revoltă a unui om căruia nu îi este permis să intre în sediul central al partidului pentru care a pătimit.

Aş fi vrut să scriu, dar nu am făcut-o şi nici nu aş fi făcut-o dacă nu aş fi fost martorul neputincios al pledoariilor noilor temniceri ai zilei în faţa tribunalului poporului. Ba chiar şi pe bloguri, noii temniceri îşi dau în petic filonul comunist al fiinţei lor. Puţine voci sesizează justeţea solicitării daunelor şi laşitatea tipică de turnători a acuzatorilor de ocazie. Nimic nou sub soarele roşu al României: temniceri au fost, temniceri sunt încă, iar eroii care nu au pierit sunt aduşi iar şi iar la judecata tribunalului poporului spre deliciul grotesc al membrilor fan-clubului Baraba.

martie 6th, 2010 de