Statul și Biserica: Tangoul perfect

Statul și Biserica

Moto: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21)

Tributari naivi ai unei concepţii moderne asupra relaţiilor dintre Stat şi Biserică, putem desluşi cu greu motivele pentru care Biserica a reuşit să funcţioneze în perioada tranziţiei post-comuniste româneşti ca un adevărat stat în stat. Când spunem Biserică, ne referim la Biserica Ortodoxă Română, singura capabilă să exercite o presiune cu finalitate politică, dat fiind numărul mare de credincioşi şi resursele materiale de care dispune.

Celelalte confesiuni din România au un număr redus de adepţi şi resurse materiale prea limitate pentru a putea exercita o presiune la nivel naţional demnă de luat în considerare de actorii politici. Nu trebuie însă să neglijăm faptul că scăderea semnificativă a prezenţei la vot în România a dus la o reconsiderare a rolului politic al cultelor minoritare, ai căror credincioşi sunt mai uşor de mobilizat la urne şi dau dovadă de un activism crescut datorită sentimentului apartenenţei la o minoritate.

Scurtă analiză diacronică a relaţiei dintre Stat şi Biserică

Revenind la Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Statul, trebuie amintit faptul că aceasta a depins de Stat în cea mai mare parte a istoriei sale, controlul Bisericii de către statul naţional-comunist nefiind un element de noutate. Chiar şi prezenţa primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, în Regenţa intrată în funcţie după decesul Regelui Ferdinand I al României, a fost o dovadă a supunerii Bisericii faţă de Stat, Regenţa depunând jurământ de credinţă faţă de Regele Mihai I al României, în conformitate cu Constituţia din acea vreme.

O istorie a relaţiilor dintre Stat şi Biserică în perioada comunistă este dificil de scris, dată fiind lipsa totală de certitudine în privinţa corespondenţei în realitate a documentelor de arhivă, precum şi din cauza faptului că mai sunt anumite fonduri de arhivă ţinute secrete, cum ar fi arhiva Securităţii. Cert este că numeroşi preoţi au avut de suferit în perioada comunistă din cauza nesupunerii faţă de Stat. La fel de cert este că aceştia din urmă au fost abandonaţi de ierarhii superiori, lăsaţi la discreţia organelor represive ale Statului. Putem presupune faptul că o majoritate consistentă a clerului de rang inferior nu a avut relaţii de colaborare cu organele represive ale Statului.

La începuturile tranziţiei post-comuniste româneşti, precum şi pe toată durata acesteia, Biserica Ortodoxă Română şi-a afirmat, în repetate rânduri, neutralitatea sa politică. Au fost stabilite, încă din ianuarie 1990, sancţiuni pentru preoţii care s-ar fi implicat politic. Însă nu putem să nu constatăm dublul limbaj al Bisericii, sancţiuni efective nefiind aplicate decât târziu (2000) şi exclusiv în baza conflictului de simpatii politice între ierarhi de rang superior şi cei de rang inferior. Pe de o parte, Biserica îşi afirmă neutralitatea politică şi le interzice preoţilor apartenenţa la un partid politic (în 1996), pe de altă parte, numeroşi prelaţi au candidat şi au acces la funcţii politice ca independenţi pe listele partidelor din tot spectrul politic românesc, unii dintre ei ajungând chiar la rangul de ministru (Ilie Sârbu), fără a fi sancţionaţi pe linie bisericească.

Scurtă analiză sincronică a relaţiei dintre Stat şi Biserică

Această scurtă incursiune istorică în relaţiile dintre Stat şi Biserică era absolut necesară pentru a înţelege complexitatea acestei relaţii în prezent. Revenind la fundamentul subordonării administrative a Bisericii faţă de Stat, rămâne să ne întrebăm dacă Biserica a dat într-adevăr Cezarului cele ce sunt ale Cezarului. Pentru aceasta, trebuie să vedem care este starea actuală de fapt şi cu ce s-a ales fiecare dintre părţi în urma acestei colaborări.

Biserica Ortodoxă Română a ieşit, de departe, principala beneficiară a relaţiei, o serie de avantaje venind în sprijinul acestei afirmaţii:

  • salarizarea de către Stat a prelaţilor;
  • nefiscalizarea activităţilor economice derulate sub patronajul Bisericii;
  • neimpozitarea patrimoniului bisericesc;
  • favorizarea legislativă şi administrativă în litigiile cu alte culte (cu precădere în conflictul cu Biserica Greco-Catolică) originate în favorizarea anterioară de către statul naţional-comunist;
  • acordarea de subvenţii de stat pentru o serie de activităţi derulate sub egida Bisericii.

Aceste beneficii au fost obţinute de către Biserică printr-o presiune constantă asupra factorului politic şi sunt departe de fundamentul afirmat al relaţiei dintre Biserică şi Stat, multe din cele ale Cezarului nefiind date Cezarului. Trebuie să ne amintim faptul că, în 1998, mai mulţi înalţi prelaţi ortodocşi au dorit să supună dezbaterii Sfântului Sinod al BOR anularea interdicţiei de a activa politic şi a candida aplicată clerului ortodox. Ca urmare a acestui fapt, s-a declanşat o campanie de opinie prin care societatea civilă a reuşit să pună presiune pe Sinod, acesta din urmă refuzând a dezbate măcar subiectul, despre o decizie în acest sens nemaiputând fi vorba. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că atât Biserica cât şi societatea civilă s-au aflat şi se află în eroare şi departe de litera şi spiritul Constituţiei, interzicând dreptul constituţional al individului de a fi ales.

Statul este perdantul relaţiei cu Biserica. Nu vorbim aici de partidele politice care, în strategiile lor de marketing politic şi electoral, iau mereu în calcul Biserica şi îşi negociază cu lideri ai acesteia sprijinul reciproc. Ne referim la Stat ca şi sumă a indivizilor ce îl compun şi ca reflectare administrativă a societăţii, un Stat care ar trebui să vegheze la respectarea drepturilor tuturor indivizilor precum şi la respectarea egalităţii în drepturi a acestora, indiferent de forma de asociere sub care doresc să desfăşoare în comun activităţi de orice natură.

Dacă putem vorbi despre un avantaj al Statului în relaţia cu Biserica, acesta este strict de ordin speculativ şi priveşte conflictul social şi politic care ar putea lua naştere în urma justei negări a privilegiilor fiscale ale Bisericii.

Perspective ale relaţiei dintre Stat şi Biserică

Recent, societatea civilă a sporit presiunea asupra Bisericii, militând pentru fiscalizarea activităţilor economice derulate sub patronajul Bisericii şi impozitarea patrimoniului bisericesc. Este o acţiune sortită eşecului, niciunul dintre partidele politice nedorindu-şi un conflict de o asemenea amploare cu Biserica, un conflict care le-ar putea aduce dispariţia de pe scena politică, însă ar aduce şi alunecarea politicii româneşti pe panta naţionalist-populistă. Este de presupus că, sub presiunea privării de privilegii, forurile de conducere ale Bisericii vor renunţa la neutralitatea politică în favoarea unei implicări directe sau a sprijinirii oricui ar susţine public prezervarea acestor privilegii.

Ne punem astfel întrebarea dacă societatea românească este pregătită să facă faţă unui astfel de conflict care ar putea să apară între Stat şi Biserică. Nu punem la îndoială fundamentele unei juste egalităţi în faţa legii a grupurilor, indiferent de forma de asociere şi de raţiunea şi finalitatea asocierii. Credem însă că, dat fiind dezechilibrul social şi politic care ar putea să se producă în urma anulării privilegiilor Bisericii, relaţia dintre Stat şi Biserică trebuie renegociată public, fără denunţări unilaterale ale unor clauze deja împământenite.

Ceea ce nu putem însă accepta este lipsa unei conduite responsabile faţă de cetăţeni a clasei politice, interesată mai mult de prezervarea privilegiilor proprii decât de a da Cezarului-cetăţean ceea ce îi aparţine. Nu putem accepta conspiraţia dintre politicieni şi cler pentru negarea unor drepturi constituţionale ale individului, precum şi pentru sprijinul reciproc în obţinerea unor privilegii contrare principiului egalităţii în drepturi a indivizilor.

martie 31st, 2011 de