Premisele unei Revoluții Culturale postfasciste în România

Motto: „Istoria se repetă pe ea însăşi, mai întâi ca o tragedie, apoi ca o farsă.” (Karl Marx)

Pentru a înţelege postfascismul, cea mai bună resursă accesibilă online este articolul lui Tamás Gáspár Miklós publicat în Boston Review în vara anului 2000. Greutatea textului este dată şi de afirmaţia autorului cu privire la faptul că multiculturalismul este un sistem neviabil, afirmaţie pe care unii dintre noi sunt obligaţi să o reconsidere după moartea certificată a multiculturalismului şi instaurarea postmulticulturalismului în Europa.

Pentru România, este suficient să evidenţiem drept trăsătură fundamentală a postfascismului apariţia unei categorii de cetăţeni de mâna a doua formată din ciuruibili. Însă care sunt celelalte trăsături ale postfascismului românesc? Cine crede că anticomunismul, antiliberalismul sau antiparlamentarismul şi-au găsit un reprezentant de seamă în România în persoana lui Traian Băsescu, trebuie să facă o scurtă incursiune în istoria României pentru a ajunge la Mişcarea Legionară, mişcare în care putem regăsi majoritatea temelor dragi preşedintelui jucător al României. Până şi atacul la Regele Mihai are aceleaşi rădăcini legionare, amplificate de teorii comuniste.

Premise

Dincolo de similitudinile cu tezele fundamentale ale curentelor fascistoide româneşti,  putem regăsi, în conduita politică a preşedintelui şi în mişcările efectuate de PDL pe tabla de şah a politicii româneşti, asemănări la fel de tulburătoare cu Marea Revoluţie Culturală maoistă.

Schimbul artificial de generaţii

Schimbul de generaţii ţine de ordinea firească a lucrurilor şi este o reflectare socială a unei legi mult mai necruţătoare a naturii: legea selecţiei naturale.

Aparenta finalitate a schimbului artificial de generaţii pare să fie eficientizarea sistemului prin împrospătarea forţei de muncă. În realitate însă, schimbul de generaţii se face după alte criterii decât cel al performanţei şi sub atenta îndrumare a unor persoane care ar fi direct vizate de selecţia socială dacă nu s-ar sustrage de la ea prin abuz de putere. Sau, după cum spunea însuşi preşedintele, într-un moment de maximă, lucidă, însă pernicioasă sinceritate, în 2004 am fost puşi să alegem între doi comunişti, iar învingătorul s-a erijat în 2009 în erou al luptei anticomuniste.

Îndoctrinarea tinerei generaţii

Nu ar trebui să ne mire prea mult faptul că nişte copii de grădiniţă sunt puşi să performeze artistic pe acordurile înălţătoare ale măreţului imn al noului partid-stat. La fel de puţin ar trebui să ne mire cadourile portocalii făcute sincer şi dezinteresat elevilor de şcoală primară sau gimnazială, ori încolonarea acestora cu destinaţia unui miting electoral mascat al portocalicimii atotputincioase.

La urma urmelor, creierul atrofiat şi hipooxigenat al unui sistem politic falimentar pentru România are nevoie de sânge proaspăt pentru a putea menţine controlul asupra organelor sociale vitale şi a-şi încorda muşchii flasci la orice efort conştient şi fundamentat de transfigurare socială.

Efectele acestei îndoctrinări s-au văzut în contramanifestaţiile „anticomuniste” din 1 şi 2 decembrie 2009, când Traian Biruitorul s-a afirmat ca şi tribun al neopseudoanticomunismului românesc. A fost exploatat la maxim potenţialul inflamabil al sângelui proaspăt şi încins, potenţial care a făcut imposibilă orice ignifugare raţională.

Mişcarea de Educaţie Portocalistă a avut, prin urmare, efectul scontat, însă faptul că grupul de gherilă socială şi politică astfel creat nu şi-a epuizat pe deplin potenţialul ne determină să credem că va mai fi folosit în scopuri similare pe viitor.

Mişcarea de Rectificare Portocalie

Într-un moment în care instituţiile statului, mai transparente sau mai opace, mai demilitarizate sau mai militarizate, sunt folosite în lupta politică pentru eliminarea adversarilor, nu cred că trebuie spuse prea multe despre ce anume presupune „rectificarea” cu pricina. Odată identificat „corpul străin”, cetăţeanul de mâna a doua, ciuruibilul, trebuie folosite toate mijloacele pentru extragerea lui din corpul social, oricât de intruzive, neortodoxe şi lipsite de etică ar fi aceste mijloace.

Rectificarea a apărut însă în urmă cu multă vreme şi a trecut aproape nesesizată pe scena agitată a politicii româneşti postdecembriste: primul „rectificat” a fost Petre Roman. Exemplele au continuat cu alţi adversari interni, mergând până la eliminarea sponsorilor de campanie prea vocali şi prea hulpavi.

Astăzi, PDL este „pur”, după chipul şi asemănarea lui Traian Băsescu, Biruitorul, Purificatorul, etc. Până la purificarea întregii Românii mai este, însă orice efort, oricât de mic, va fi răsplătit pe măsură; de aici şi excesul de zel al multora dintre supuşii portocaliclicii.

Marele Salt… Înapoi

Ca orice reformator care se respectă, Traian Băsescu trebuia să îşi pună amprenta şi pe organizarea administrativ-teritorială a feudei provizoriu aflate sub stăpânire: o regionalizare fără regiuni, o descentralizare prin centralizare, în fine, o formă fără fond caracteristică heirupismului politic pseudoreformator românesc.

Forma pentru descentralizare exista încă din guvernarea 1996-2000: Regiunile de Dezvoltare, „culmea”, tot opt şi, „culmea”, cam aceleaşi, dacă nu cumva mai bune. Ceea ce lipsea era fondul, Regiunile de Dezvoltare fiind lipsite de control democratic (cu structuri de conducere nealese democratic) şi neavând domenii clare şi sporite de competenţă. Dacă se dorea într-adevăr o reformare a acestor forme preexistente, soluţia era una cât se poate de simplă: trei, maxim şapte, regiuni istorice. Dacă se dorea într-adevăr reformă, li se dădea prin lege un fond formelor preexistente. Aşa însă, am constat o renunţare la criterii prin acceptarea unei pseudo-RAM, ceea ce ar fi fost un mare salt înapoi, nicidecum progres.

Perspective

Departe de noi gândul de a crede că ştim ce se va întâmpla, însă, în absenţa unui cataclism social şi politic – puţin probabil, însă la fel de puţin predictibil –, se întrezăresc deja evenimente şi comportamente în deplină concordanţă şi continuitate cu cele semnalate.

Tema naţionalistă

După eşecul RAM, dar mai ales după ce s-a pus puţină sare de mare pe rănile naţionaliste nevindecate ale unora sau ale altora, este de presupus o accentuare a discursului naţionalist, grupul cel mai numeros al unei minorităţi naţionale fiind cel mai uşor de identificat şi catalogat drept grup de cetăţeni de mâna a doua. De cealaltă parte, minoritară la nivel macro, însă majoritară la nivel micro în anumite regiuni, discursul este acelaşi, ceea ce permite specularea faliilor etnice.

Lupta de clasă

Folosim termenul „clasă” în sensul general, iar, din această perspectivă, este mai mult decât evident faptul că va continua fărâmiţarea corpului social, în vederea scăderii imunităţii la derapaje politice patogene. Raiul microbului portocaliu este un organism social imunodeficient.

Antiparlamentarismul

Parlamentarii sunt partea vizibilă a icebergului politic, însă şi ţintă a nemulţumirilor alegătorului simplu nemulţumit de clasa politică. Parlamentul va continua să fie ţinta predilectă a armadei portocalii, în mod aparent absurd dat fiind că frâiele acestuia sunt ţinute chiar de slujbaşii celui care atacă Parlamentul.

Marea Revoluţie Culturală

Este de presupus că, în toamna anului 2012, PDL nici nu va mai fi partidul cu cele mai multe mandate în Parlamentul României şi nici nu va face parte dintr-o alianţă politică deţinătoare a unei majorităţi de voturi în Parlament. Este la fel de probabil ca preşedintele Traian Băsescu – în cazul în care nu va lua decizia, surprinzătoare şi excepţională pentru unii, de a demisiona şi a-şi mâna în luptă Armada portocalie – să încalce iar Constituţia sub privirile interesat iertătoare ale unui arbitru constituţional majoritar orb. Soluţiile plauzibilei crize constituţionale viitoare sunt două:

–         soluţia constituţională: Parlamentul îl suspendă pe preşedinte, obţine majoritatea suficientă la referendumul de suspendare, însă preşedintele are dreptul la un nou mandat de cinci ani (precum şi accesul la toate pârghiile secrete pentru a-l câştiga);

–         soluţia neconstituţională: o Mare Revoluţie Culturală portocalie, cu aparent sprijin popular precum cel din decembrie 2009 şi instaurarea unui regim nedemocratic.

Tot ce ne rămâne de făcut este să credem în accidente istorice capabile să răstoarne carul cel mare al unei istorii trase de boi deshămaţi şi euforici până la demenţă.

august 4th, 2011 de