28 iunie 1940, ziua în care am fost lași

România

Ziua asta ar fi putut să fie ziua în care să le arătăm tuturor că suntem, cu adevărat, un neam puternic. Nu a fost așa. A fost ziua în care am avut certitudinea că suntem un neam de lași. Un neam care își abandonează proprii cetățeni prigoanei, deportărilor, înfometării, privațiunilor de tot felul.

Nu este vorba aici doar despre Basarabia, Bucovina sau Ținutul Herța. Este vorba despre oricare dintre cei de atunci sau de acum, care am putea oricând să avem parte de același tratament din partea unei conduceri care nu ne-a reprezentat și nu ne reprezintă.

În dimineața zilei de 28 iunie 1940, milioane de români s-au trezit abandonați de propriul lor Guvern și de propriul lor Rege. Guvernul României și Regele au urinat cu boltă peste idealurile naționale care au dus la anul de grație 1918. Nu mai contează cine a votat pentru acceptarea ultimatului și cine a votat pentru respingerea lui, nu mai contează ce și cum a votat sau nu a votat Regele. Ceea ce contează este că astăzi, la 75 de ani de la acceptarea rușinoasă a ultimatumului, pe lângă faptul că bocancul rusesc ține nevindecată rana de pe Prut, nu avem nicio garanție că astfel de evenimente nu s-ar putea repeta.

Vremurile au trecut, statele care ne-au sfâșiat neamul au dispărut, cel puțin teoretic. Ceea ce rămâne însă este greața de a privi înapoi, știind că nimic nu putea justifica un astfel de abandon, ba mai mult, că acest abandon a fost inutil din perspectivă istorică.

Ca neam, nu am fost nici atunci, cum nu suntem nici astăzi, peste conducătorii noștri lași. Tot ce am știut face a fost să coborâm capul în semn de doliu, în vremea când și capul, și inima, și brațul trebuiau să fie sus. Și tot cu capul în pământ stăm de 75 de ani, cu speranța deșartă că ne va fi mai ușor, că nu ne vor considera un pericol și ne vor lăsa în pace, cu iluzia că putem mult mai mult, deși nu demonstrăm nimic.

iunie 28th, 2015 de